Mirosul copilăriei

Se trezi speriată, mâinile îi transpiraseră, pleoapele palpitară brusc în timp ce plămânii se zbăteau între secunde după o gură de aer, mintea nu-i mai era limpede și nu putea conștientiza momentul în care mâinile acoperiseră gâtul de parcă ar fi vrut să-l smulgă și să  lase aerul să pătrundă direct în plămâni. Tot ce putea era să țipe, dar nici glasul nu-i mai era prezent, plecase, o lăsase singură să-și poată depăși limitele.

Momentul când vântul deschise fereastra, aducând cu el aer proaspăt cu mirosul pe care nu-l putea identifica, avea sa fie salvarea ei. Îl întâlnise de nenumărate ori, simțea că făcea parte din ea, că reprezintă amintirile cele mai frumoase, iar magia acelor momente ii convinsese musculatura să se relaxeze, să-i dea voie să patrundă înăuntrul ei, din plămâni până în creier și din carne până în suflet. Mintea îi devenise lucidă. Mirosul copilăriei o calmase, o liniștise, o salvase.

Se ridică din pat privind pe fereastră teii din fața casei. Ei erau motivul depășirii momentului critic și astfel deveniseră eroii copilăriei ei, de când mama îi oferea în fiecare dimineață o ceașcă de ceai de tei îndulcit cu miere, servindu-l împreună la masuța  de sub copacii salvatori. Pe atunci nu le acordase nicio fărâmă de importanță, dar fără să-și dea seama, mirosul se imprimase în suflet, iar odată regăsit își căuta acum aprecierea.

With LOVE,
A.S.