- De ce îl vrei?
- Mă incită că scoate din mine cele mai grele gânduri.
- Ar fi trebuit să-l urăști.
- Îl urăsc azi, dar mâine îl doresc. Îl doresc pentru că mă doresc pe mine descoperită. Nu m-a descoperit nimeni până acum, nici măcar eu.
- Dar ești tristă când vorbești de el. Tu nu erai tristă niciodată. Tu care râdeai non stop, tu care erai sursa energiei noastre, tu care vorbeai și le știai pe toate, tu care-i dădeai dracu pe toți la prima greșeală. Unde ești tu cea orgolioasă?
- El m-a învățat să iert și să-mi calc orgoliul în picioare. Am descoperit că pot sta ore în șir fără să vorbesc nimic. L-am dat dracu și pe el de multe ori, dar apoi îl luam de acolo fiindcă aveam nevoie de el ca de mine.
- Dacă aș fi fost eu în locul tău, tu m-ai fi dat cu capul de pereți până mi-ar fi ieșit și ultima fărâmă din ideile astea proaste. Ai să te întorci plângând ca și noi. Îi dăruiești tot din tine. Ai să rămâi goală.
- Dar există în mine o forță și o dorință mai mare să mă cunosc pe mine așa goală cum am să rămân. Sunt curioasă să știu ce zace în mine, până unde și cum am să merg. Am mers până acum dreaptă așa cum mă învățase mama, dar știu că există și alte mersuri. Unii cum pot să meargă în genunchi sau în mâini? Şi unii chiar nu știu să meargă.
- Doamneee!!!! Ești nebună. Îți vrei răul singură. Fii mulțumită că știi să mergi.
- Nu îmi vreau răul, doar că vreau să aflu de ce pot fi capabilă.
Făcuse rost de timp pentru a-l transforma în muză. Era muza care scotea din ea picături din necunoscutul ce zăcea acolo nederanjat. Purta mereu cu ea rămășițe din suflet, un fel de cicatrici ale unor stări trecute pe care le tot zgândărea să mai iasă cenușa, căci fumul s-a dus de mult.
Ar fi zis odată: “Să nu-ți pară rău de-o dragoste neîmpărtășită sau imposibilă, dacă ai să învingi imposibilul are să-ți dispară gustul dulce. Unele lucruri trebuiesc lăsate așa nebune, nu spânzurate”. Acum însă o incita imposibilul, iar neputința se transforma într-o adevărată aventură. Un amalgam de sentimente fusese dezgolit și devenea brusc motivul pentru care era dispusă să facă lucruri murdare. Mai greșise ea și înainte, dar chestii pe care nu și le reproșase. Tocmai lipsa concretă a unui astfel de reproș o stimula.
Descoperea în dânsa lucruri moarte sau neinventate. Se recicla și se cârpea și învăța cum să se ofere pe sine pentru o reconstrucție, doctorului de suflete. Atât de frumos când te oferi complet ca pe o ofrandă și-ți pui acolo și toată încrederea. Să știi că ori te învie, ori te omoară de prea multă iubire.
Se afla acolo. Acolo unde nu-i era bine, acolo unde metamorfoza în ea omizile urâciunii în fluturii dragostei. Tratamentul avea ca reacții adverse amenzii crunte căci uneori înainte de culcare nu-și mai amintea nici cine e și nici de ce e acolo...
With LOVE,
A.S.
- Mă incită că scoate din mine cele mai grele gânduri.
- Ar fi trebuit să-l urăști.
- Îl urăsc azi, dar mâine îl doresc. Îl doresc pentru că mă doresc pe mine descoperită. Nu m-a descoperit nimeni până acum, nici măcar eu.
- Dar ești tristă când vorbești de el. Tu nu erai tristă niciodată. Tu care râdeai non stop, tu care erai sursa energiei noastre, tu care vorbeai și le știai pe toate, tu care-i dădeai dracu pe toți la prima greșeală. Unde ești tu cea orgolioasă?
- El m-a învățat să iert și să-mi calc orgoliul în picioare. Am descoperit că pot sta ore în șir fără să vorbesc nimic. L-am dat dracu și pe el de multe ori, dar apoi îl luam de acolo fiindcă aveam nevoie de el ca de mine.
- Dacă aș fi fost eu în locul tău, tu m-ai fi dat cu capul de pereți până mi-ar fi ieșit și ultima fărâmă din ideile astea proaste. Ai să te întorci plângând ca și noi. Îi dăruiești tot din tine. Ai să rămâi goală.
- Dar există în mine o forță și o dorință mai mare să mă cunosc pe mine așa goală cum am să rămân. Sunt curioasă să știu ce zace în mine, până unde și cum am să merg. Am mers până acum dreaptă așa cum mă învățase mama, dar știu că există și alte mersuri. Unii cum pot să meargă în genunchi sau în mâini? Şi unii chiar nu știu să meargă.
- Doamneee!!!! Ești nebună. Îți vrei răul singură. Fii mulțumită că știi să mergi.
- Nu îmi vreau răul, doar că vreau să aflu de ce pot fi capabilă.
Făcuse rost de timp pentru a-l transforma în muză. Era muza care scotea din ea picături din necunoscutul ce zăcea acolo nederanjat. Purta mereu cu ea rămășițe din suflet, un fel de cicatrici ale unor stări trecute pe care le tot zgândărea să mai iasă cenușa, căci fumul s-a dus de mult.
Ar fi zis odată: “Să nu-ți pară rău de-o dragoste neîmpărtășită sau imposibilă, dacă ai să învingi imposibilul are să-ți dispară gustul dulce. Unele lucruri trebuiesc lăsate așa nebune, nu spânzurate”. Acum însă o incita imposibilul, iar neputința se transforma într-o adevărată aventură. Un amalgam de sentimente fusese dezgolit și devenea brusc motivul pentru care era dispusă să facă lucruri murdare. Mai greșise ea și înainte, dar chestii pe care nu și le reproșase. Tocmai lipsa concretă a unui astfel de reproș o stimula.
Descoperea în dânsa lucruri moarte sau neinventate. Se recicla și se cârpea și învăța cum să se ofere pe sine pentru o reconstrucție, doctorului de suflete. Atât de frumos când te oferi complet ca pe o ofrandă și-ți pui acolo și toată încrederea. Să știi că ori te învie, ori te omoară de prea multă iubire.
Se afla acolo. Acolo unde nu-i era bine, acolo unde metamorfoza în ea omizile urâciunii în fluturii dragostei. Tratamentul avea ca reacții adverse amenzii crunte căci uneori înainte de culcare nu-și mai amintea nici cine e și nici de ce e acolo...
With LOVE,
A.S.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu